Auto-cunoaştere, NLPt

Dansând cu viața

December 16th, 2012
wallpaper-1261841

În prag de seară. Mă pregătesc de drum și de eveniment. Iau în plus șosete groase la mine. Nu se știe niciodată. Și haine comode, din cele sport cu inserții de turmalină.

Am o strângere de inimă. E prima dată când fac asta. Aș fi mers mai de mult dacă aș fi știut, dar probabil că faptul că am aflat abia acum despre loc și oameni are un sens mai adânc decât pot eu înțelege. E frig afară și mă gândesc că probabil va fi frig și acolo, un pic. Nu contează. Doar știu că voi dansa vreo două ore… mă voi încălzi.

De pe hol mă întâmpină mirosul de salvie arzând. Probabil deja a intrat în pereții casei. Am constatat și la mine acasă și în birou că mirosul de incense-uri tibetane a intrat în tencuială. Iată un lucru în comun, mă gândesc, răspunzând emoției unei experiențe total noi. Mă întâmpină gazda organizatoare și ne îmbrățișăm cu căldură, doar ne cunoaștem de atât de mult timp (vreo 24 de ore). Parcă au trecut 24 de luni…

Tobe nativ americane stau înșirate pe perete. Pe prietenul meu îl atrage una dintre ele… și începe epopeea alegerii sau nu. Îl las pe el cu tobele lui și cobor la sala de la mezanin, unde vom sta cu toții peste câteva minute. E cald. Ghidul nostru este deja acolo și ne așteaptă.

După povestea de început, începe o scurtă, simplă ceremonie. Mergem fiecare și ne alegem o bandană neagră cu care ne vom lega la ochi. Este simplu. Rugăm Universul ca în cele două ore care vor urma să ne arate ceea ce avem de văzut, legați la ochi, pe ritmuri de tobe, dansând.

Apoi începem călătoria. S-a făcut întuneric datorită bandanei și a pornit muzica tare, ritmată, cu mai multe sau mai puține tobe. Mă simt pierdută în spațiu la propriu și la figurat. M-am așezat special ca să am suficient loc în jurul meu să nu mă ciocnesc de oameni sau pereți, dar acum am sentimentul că la fiecare centimetru distanță de mine se află câte un obstacol. Să dansez cu ochii legați, lăsând corpul complet liber, e ceva nou pentru mine. M-am gândit la viața mea, în general. Și în viață dansăm dansul zilnic, fără să vedem prea multe din Marea Imagine de Ansamblu. Nu avem perspectivă, de fapt. Nu controlăm nimic din mediul exterior. Suntem responsabili doar de cum auzim muzica, cum ne simțim corpul și întregul sistem și câtă încredere avem ca să ne lăsăm libertatea de a ne mișca. Hm… iată o metaforă care dă de gândit. Oare eu în viața mea de zi cu zi am sentimentul că am bariere la fiecare ”centimetru” distanță? Cred că da. Nici măcar nu mi-am dat seama până acum.

Încet, încet, am început să mă mișc. Muzica este prea frumoasă și e imposibil să nu intri în ritm. Fără vedere, rămân auzul și kinestezicul care să domine. La început foarte timid, pe loc, am țopăit puțin. Apoi, cu din ce în ce mai multă încredere, mă mișcam mai liber. Au fost două ore de agonie și extaz, de mișcare și oboseală și odihnă din când în când. Uneori două mâini calde și moi mă prindeau de brațe și mă îndreptau în altă direcție să nu mă ciocnesc de cineva. Mai primeam salvie fumegândă sau câte o bătaie puternică de evantai spre față, exact în momentele când începeam să mă simt singură și pierdută. Dar nu eram singură. Cineva a avut grijă de mine tot timpul. Diferența față de viața de zi cu zi a fost că nu aveam încotro și l-am lăsat pe acel cineva să aibe grijă de mine.

A fost ca și cum toată viața am trăit-o în două ore. Fără început și fără sfârșit. O călătorie a simțurilor, așa cum aș recomanda fiecărui practicant NLP și nu numai.

A fost Dansul Inimii.



Comenteaza

Anca Petrescu
Personal Coach
Psiholog, Trainer

mai multe

  • Nume
  • Mail
  • Telefon
  • Mesaj
“As putea numi experienta aceasta  “plasa de salvare”. A fost o perioada in care simteam ca e cineva acolo sa ma ghideze sa gasesc raspunsurile. Desi ma impleticeam in intrebarile din capul meu, (...) mai mult

E.I., 22 ani, studentă

Toate testimonialele
Resurse
Toate resursele